Receptări cinefile ieșene - "Macbeth" (Orson Welles)

*** Ștefan Panțiru:

Cred că mulți spectatori, chiar dintre cinefilii care vin la club, consideră Macbeth (1948) ca fiind un film dificil sau plictisitor, la fel cu A șaptea pecete (1957) sau Anul trecut la Marienbad (1961) - și cred că pot avea dreptate. Toate acestea au în comun faptul că sunt foarte lente, în alb-negru, iar acțiunea nu are parte de o intrigă puternică sau de tensiuni care să stârnească adrenalina. În plus, dialogurile și narațiunea nu sunt ușor de urmărit, fiind adesea prea criptice sau profunde pentru a fi receptate într-o singură vizionare. Am urmărit Macbeth la scurt timp după Star Trek (2009), așa că diferența îmi apare cu atât mai clară.

Însă dacă filmul e dificil, cu atât mai mult e de câștigat din înțelegerea lui, așadar nu cred că a fi dificil e în sine un minus ci, aș zice eu, e un atu (plecăm de la premisa că un film, ca orice altă experiență artistică ar trebui, în sens larg, să ne învețe ceva). Există, e drept, filme mai puțin dificile care sunt foarte interesante sau foarte bine construite, însă rămân la părerea că nivelul ridicat de complexitate este un argument suficient (dar nu neapărat necesar) pentru a stârni interesul.

Însă dacă interesul nu e stârnit într-un mod direct, ci vine din complexitate, filmul poate fi, totuși, plictisitor pentru o parte din audiență. Cineva ar putea spune că deși subiectul e profund și interesant, e prea abstract pentru a fi urmărit într-o oră și jumătate. Răspunsul meu ar fi cam în direcția - rolul filmului nu e să livreze subiectul cu tot contextul său, cu introducere și concluzii, așa cum e structurată o lecție de filosofie, ca să poată fi înțeles, nu în sensul ăsta ar trebui să educe, ci rolul filmului e să pună o lumină nouă pe o problemă existentă în conștiința spectatorului. Meditația asupra consecințelor dezastruoase ale ambiției exagerate este o temă recurentă în literatură, iar Macbeth este doar o dramatizare foarte apreciată a acestei teme. Se presupune că spectatorul este familiarizat cu tema în sine, astfel încât replici ca "[life] is a tale, told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing" sau "I am in blood/Stepp'd in so far that, should I wade no more,/Returning were as tedious as go o'er." să aibă un sens evident, noutatea fiind doar în contextul și în modul în care aceste mesaje sunt transmise.

Un film de acțiune încearcă să captiveze spectatorul cu intriga sa, să-l facă să trăiască viteza, bătălia sau pericolul cu toate simțurile (de unde succesul genului horror în 3D), așadar se adresează instinctelor, întocmai ca un montagne russe. Instinctele sunt deja acolo, filmul nu livrează și instinctul, ci doar se adresează lui. Cineva care nu ar avea, să spunem, instinctele

antrenate pentru viteză, s-ar plictisi la un film de acțiune.

În mod asemănător, o dramă shakespeariană se adresează conștiinței morale, abordând anumite dileme cu care într-un fel sau altul ne confruntăm zi de zi. Dar instinctele sunt înnăscute și sunt puternice, pe când sentimentul artistic și simțul etic au nevoie de puțin antrenament. Filmul nu livrează conștiința morală care să creeze sentimentele, la fel cum nu livrează nici instinctele, ci doar o alimentează, aceasta fiind cea care creează propriu-zis efectul în cugetul spectatorului. Asta nu înseamnă că dacă cineva se plictisește la o piesă de teatru nu are conștiință morală sau artistică - din fericire ea acționează pentru noi prin multe și complicate metode, fie și doar ca rezultat al presiunii sociale. Înseamnă doar nu e obișnuit să se adreseze acelei laturi a personalității, preferând interacțiuni mai directe.

E adevărat că se poate face încă o separare: și anume între problematică și formula artistică aleasă pentru a o transmite. Astfel, poate că cineva este familiarizat cu tema dar nu apreciază atmosfera aproape suprarealistă și cu siguranță sumbră, fantasmagorică a filmului, sau poate doar nu apreciază forma literară (engleza veche) a dialogurilor. Aici cred că poate fi vorba de gust sau de predispoziție. Atâta timp cât cineva poate spune foarte clar de ce nu-i place un anume lucru, chestiunea devine de gust. Aici da, cineva poate găsi pe bună dreptate filmul ca plictisitor (personal, sunt de părerea opusă - dar aș accepta observația).

Aș insera aici și un argument în fața obiecției că investiția de efort pentru a ne familiariza cu tematica și apoi cu limbajul artistic nu se justifică. Mi-a plăcut opinia lui Vasily Petrenko (prim dirijor la Royal Liverpool Philharmonic) apropo de receptarea muzicii clasice - și anume că e ca atunci când ești prea obosit ca să faci mișcare - dacă reușești să ajungi la sală te simți mult mai odihnit decât dacă rămâi nemișcat în fața televizorului, pentru că e vorba de alt fel de efort, care compensează pe primul întocmai cum visul, deși, paradoxal, menține creierul activ, ne ajută să ne regenerăm. Nu lipsa oricărei activități ne face să ne simțim mai bine, ci echilibrul între activități. Monotonia unui singur limbaj este obositoare, dar diversitatea regenerează.

Revenind la film, părerile au fost împărțite între critici la data apariției. A fost un succes în Franța, dar un eșec în Statele Unite. În ultimii ani însă a fost acceptat ca un film de valoare în contextul creației lui Welles. Subiectul în sine și dialogurile sunt preluate din opera lui Shakespeare cu minime adaptări. Ceea ce este original și considerat un merit al regizorului este modul în care a fost reprezentată piesa, cu caracteristici stilistice purtându-i marca, dar foarte diferit de The Lady from Shanghai, produs în același an.

Esența clasică a piesei așa cum o arată dialogul, costumele și decorurile, a rămas neatinsă. Adăugirile au fost în special la nivelul imaginii și al sunetului. Prin simplitatea decorurilor, ceața artificială, unghiurile de filmare neașteptate și încadrările sugestive se creează atmosfera de atemporalitate și de tărâm mistic, ceea ce corespunde opoziției religios/păgân din piesă (cele trei vrăjitoare, omniprezența crucii, motivul destinului ș.a.). Imaginea în sine este foarte importantă pentru sublinierea anumitor mesaje (e.g. distanța dintre rege și supușii săi, alienarea și frica prin strălucirea din privirea actorilor și de pe boabele de transpirație, întunericul de pe ecran ce corespunde întunericului care-l cuprinde pe Macbeth) De remarcat că operatorul John L. Russel mai târziu a filmat Psycho (1960), și că Welles lucrase la Citizen Kane cu Gregg Toland, unanim apreciat pentru inovațiile sale.

Deși la lansare a fost prescurtat de la 100 la 80 de minute, cred că chiar și în versiunea extinsă ritmul e suficient de rapid încât anumite detalii să nu fie suficient explorate (de exemplu evoluția lui Lady Macbeth), însă esența piesei e acolo și e redată foarte bine.

Sunt curios să văd cum arată versiunea lui Roman Polanski din 1971...

Mulțumiri organizatorilor pentru Orson Welles și pentru alegerile făcute.

Aștept să vedem ce alte surprize ne așteaptă în noiembrie.

*** Octavian Stoica:

Ștefan, apreciez analizele tale, inclusiv introducerea de aici, însă simt nevoia să intervin asupra unui "mic" aspect: premiza potrivit căreia o opera artistică ar trebui să ne învețe ceva - pe care se bazează în mare argumentația ta - e exact ceea ce un excelent teoretician ca Nabokov a demontat cuvânt cu cuvânt, ori de câte ori s-a pronunțat asupra rolului operelor de ficțiune; după cum se știe, spre exemplu, în postafața proprie la "Lolita" ("On a Book Entitled Lolita"), scrisă mai târziu, mai ales ca replica față de bazaconiile scornite de cei care văzuseră un "alt film" citindu-i cartea, V.N. s-a arătat clar împotriva didacticismului operei de artă, menirea acesteia fiind în opinia sa aceea de a livra "«bucurie estetica», adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existențiale unde norma este dată de tandrețe, curiozitate, bunăvoință, extaz".

Personal, fără să fiu neapărat complet convins de interepretarea nabukoviană, cred că e corect să fim mai reținuți în ceea ce privește așteptările pe care le avem față de o operă de artă, ce anume dorim să aflăm/să ni se confirme acolo etc., altfel ne trezim într-un zonă primejdioasă aidoma "Copilului Divin" al lui P. Bruckner, care credea că, după ce va fi citit tot ce se scrisese în istoria omenirii, va reuși să exprime doar printr-o singura frază întreg "sensul vieții".

Un exemplu personal aici - (ceva) cunoștinte istorice despre apariția creștinismului, consider că le poți avea după ce citești teza de doctorat a lui Albert Camus, nu dupa lectura (f. agreabilă!, am curaj să o recunosc) a romanului "Qvo vadis" (Henryk Sienkiewicz) sau vizionarea filmului clasic "Ben Hur".

"Rolul filmului e să pună o lumină nouă pe o problemă existentă în conștiinta spectatorului." - foarte adevărat, însă cred că o continuare despre însemnătatea mijloacelor e esențială, pentru că altfel tu doar ai exprimat foarte concis - zic eu - "alibiul" de bază al acelor autori care se ascund în spatele obscurității operei lor.

Nu e cazul la Welles, corect, însă nici nu prea te poți bucura de un film care ajunge să te plictisească groaznic printr-o falsă complexitate - fiind totuși amator de Bergson, Lynch (mă străduiesc să înțeleg cât mai mult de acolo, desigur) și având în vedere că la același "diagnostic" au ajuns și alți cinefili, îmi permit să cred că nu e receptarea personala a filmului "problema", ci e doar un dezacord total al meu cu maniera în care regizorul a transmis mesajul piesei shakespeariene - pe scurt, un fel de teatru-filmat, cu un dialog foarte greu de urmărit, lipsit în mod evident și de fluența/naturalețea caracteristică scenei, un joc destul de inconsistent, chiar inexpresiv, majorității actorilor și cu decoruri ce dau o senzatie "de atemporalitate", dar asta mai degraba pentru că nu prea cred să se fi preocupat cineva de o reconstituire în conformitate cu timpurile în care este plasată acțiunea în textul original (cazul opus, reconstituirile istorice ale lui Masaki Kobayashi, din ce-mi vine acuma in minte - și mi se par ca fiind chiar pe aceeași linie, de un anumit ''exotism'', cu atemporalitate, vrăjitorie și altele de felul asta). Apoi, ca o glumă (deși, apreciez foarte mult observațiile tale de natură tehnică, dovedesc un spirit de observație bine antrenat, de cinefil autentic) eu film noir mai "noir" (=întunecat, la propriu și la figurat) ca acesta nu cunosc...

În altă ordine de idei, îmi pare bine de apariția aceasta constantă a comentariilor tale, eu unul deși mărturisescfaptul că eram cumva reticient pe la început față de un astfel de demers, acuma cred destul de mult în rolul pozitiv al unor astfel de schimburi de păreri și pe această cale îi aștept/invit și pe ceilalți cinefili de-ai noștri să-și dea cu părerea.

***Bogdan Monoran:

Prefer oricând opera cinematografică a lui Akira Kurosawa după aceeași operă a lui Shakespeare. Kumonosu-jo este o adaptare în adevăratul sens al cuvântului din cauză că nu îți iese atât în evidență faptul că e o piesă de teatru filmată cum e filmul lui Welles. Păcat...

O fi limba lui Shakespeare o limbă aparte, dar e și mai obositoare când traducerea pe care o ai încearcă să imite stilul. În fine, mesajul l-am înțeles, l-am înțeles încă de la Kumonosu, dar încearcă să înțelegi de ce atât de multă vorbă în filmul acests și de ce atât de puțină acțiune, pentru că eu nu pot. Eh, nici nu știu de ce mă așteptam la altceva, doar e film intelectual în care trebuie să te chinui să înțelegi ce zic oamenii în engleza veche și frumoasă a lui Shakespeare. Ok...partea asta a fost obositoare, atât zic...Dar din partea actorilor a fost greu și s-a văzut de departe că cei care au muncit mai mult, pe lângă faptul că majoritatea a recitat doar replicile, au fost evident Orson și actrita ce a interpretat-o pe soția lui Macbeth. Da, rolurile cu cele mai multe replici...

În rest, nimic cinematografic, doar mișcarea camerei în două direcții pe o scenă de teatru, cu "zum"uri sau traveling...asta când scena se filma în sala mare, nu în camere mici sau colțuri. În fond, nu e o adaptare...e piesa luata de pe scena teatrului Mercury și filmată de John L. Russell, cel care s-a ocupat de imagine. Dezamăgit crunt...mă așteptam chiar și la modificări substanțiale de scenariu și poveste din partea lui Welles pentru a scoate în evidență câteva elemente de actualitate atunci...sau altele care sunt out-dated în vechea piesă. Nu știu, zic și eu...mă așteptam de la mai multe din partea tot mai puțin genialului Orson.

*** Ștefan Panțiru: (replica la răspunsul lui Octavian)

Mă bucură foarte mult răspunsul tău din două motive. Primul motiv e acela că poți contrazice opinia și nu persoana (cum se face că sunt foarte rari cei care fac distincția asta?). Al doilea motiv e că îmi risipește îngrijorarea cum că dacă ești subtil nu te observă nimeni. Și îmi mai place pur și simplu faptul că am aflat ceva nou (de argumentul lui Nabokov de exemplu).

Sunt de acord că cele două opinii ale mele sunt simpliste. De fapt întreaga mea argumentație era cumva unilaterală, mergea doar pe direcția "nu poți respinge un film pentru că e prea complex" și am folosit ca argument rolul didactic al filmului. Te asigur că părerile mele nu sunt niciodată atât de categorice. E doar o chestiune de interlocutor.

Când am scris comentariul original aveam în minte pe acele persoane care invocă argumentul că filmele complicate nu merită urmărite, că la o adică de ce ți-ai bate capul cu un film pe care nu-l înțelegi?

Argumentul meu ține în contextul în care e un film din care sigur ai ceva de învățat, în cazul de față mă refeream la o reprezentare a piesei lui Shakespeare în general. Așadar mă adresam acelor care ar fi spus "e o reprezentare a unei piese de Shakespeare, deci e plictisitoare, deci nu vin la film" și nu acelora care ar fi spus "dintre reprezentările piesei pe care le-am văzut, asta e cea mai plictisitoare", pentru că aceștia din urmă cu siguranță știau despre ce-i vorba.

Așadar, da, argumentul meu e simplist, ca răspuns la un o opinie și mai simplistă.

Răspunsul tău însă duce discuția la următorul nivel. Să zicem că primul nivel e acela în care cineva refuză un film complex din principiu. Al doilea nivel ar fi prin urmare cel expus de tine: acceptând că extragem ceea ce poate fi extras rezonabil dintr-un film, ne expunem pericolului de a aprecia ceva doar fiindcă e complex, dând dovadă de snobism. În contextul celui de-al doilea nivel, observația ta e absolut întemeiată: dialogul din Macbeth poate fi considerat greoi și jocul inconsistent.

Revenind la chestiunea cu didacticismul, am luat de bună accepțiunea didacticistă. Îmi servește bine în discuțiile din "nivelul întâi" amintit mai înainte. Dar da, ai dreptate, situația e mult mai complicată. Sunt conștient că sunt foarte multe alte păreri. Una, bine punctată, e aceea oferită de Nabokov de a livra bucurie estetică (recunosc că n-am apucat să o citesc, doar am preluat-o din mesajul tău). O alta ar fi aceea oferită de Tolstoi care argumentează că rolul artei e de a crea o legătură între artist și audiență, de a extinde comunicarea la un alt nivel. În afară de astea mai sunt două variante larg acceptate: aceea a artei dezinteresate (sau artă pentru artă) și aceea a artei cu rol de curățire sau catharsis.

Așadar putem identifica fără mare dificultate patru sau cinci "scopuri" ale artei, între care, personal, nu prea pot alege. E adevărat că am o predispoziție spre a "învăța" însă chiar și termenul ăsta îl folosesc cu un sens larg. Dacă ar fi să folosesc aceeași idee, că "filmul ar trebui să ne învețe ceva" la "nivelul doi" atunci sensul lui "a învăța" aici e de a extinde orizontul, de exemplu la nivel estetic, ca să mă apropii de argumentul lui Nabokov. Încerc să identific ce e original într-un film, ce e reprezentativ, și să "învăț" acel lucru, să iau cunoștință de el adică. Diferența mare pe care o văd între a "învăța" în sensul ăsta larg și pur și simplu a "simți" filmul sau opera de artă respectivă este o relație de ordonare pe care încerc să o stabilesc. Deși în ambele cazuri iau cunoștință de același lucru, atunci când "învăț" ceva estetic, automat îi dau un nume și pot să fac referire la el mai târziu. Din perspectiva cealaltă, nu contează dacă lucrurile au nume sau nu, un film sau o operă de artă e reușită dacă îmi provoacă bucurie estetică, așadar nu există relații de ordine sau ierarhii. Presupun că până și astea două metode de receptare sunt reconciliabile dat un anumit unghi de interpretare al unghiurilor de interpretare.

Relativ strict la filmul lui Welles, sunt de acord cu obiecțiile aduse de tine. Pur subiectiv, găsesc că stilul strict al construcției și teatralitatea, simplitatea realizării sunt avantaje care cântăresc mai mult decât problemele. Asta e prima interpretare a lui Macbeth pe care o văd și am observat și eu că are multe lipsuri (de exemplu nu se justifică aproape deloc comportamentul lui Lady Macbeth) și una peste alta, nu prea înțelegi piesa. Însă cu toate astea, îmi place atmosfera rece și ștearsă, neclară, întunecată a filmului, chiar dacă nu reprezintă bine piesa. Dar asta e pur chestiune de gust.

Îmi pare rău că n-am avut mai mult timp sa organizez mai clar răspunsul și scuze că răspund așa târziu, însă doar în weekend am timp să scriu și mi-am petrecut cea mai mare parte din zi comentând filmul de săptămâna asta (Copiii paradisului), iar subiectul e așa de vast încât îmi trebuie o săptămână să scriu un răspuns ordonat.